Gallenus

… ci să înveţi să dansezi în ploaie !

                                                                                      ARTICOL SCRIS DE iubesctulcea.ro

Leucemia ?….o boală crâncenă! Cam asta au aflat parinţii Dianei,  pe data de 28 decembrie 2011.

Leucemia ?  Înseamnă chimioterapie…un tratament groaznic, la care rezistă puţini oameni. Din această clipă, un pacient bolnav de cancer trăieşte fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima. Noi– spectatorii-  credem că suntem puternici, că nici o barieră  în viaţa asta nu e prea greu de trecut,  însă ne inşelăm amarnic… Realizăm asta  abia după ce  vedem un pacient bolnav de cancer. Adevăraţii învingători sunt ei, acei copii…

În  timpul tratamentului,  pot apărea complicaţii, recăderi datorită otravei care invadeaza organele. Iar dacă chimioterapia dă rezultate,  următorii cinci ani sunt critici, existând pericolul ca maladia să revină.
Si atunci îţi mai rămâne o singură  şansă– transplantul. Dar si acestă şansă are impedimente, deoarece  obstacolul cel  mai mare  nu e spiritul de luptător al  pacientului, ci suma de 150 000 de euro, care trebuie plătită  unor clinici din Europa, deoarece numarul mare de leucocite din timpul diagnosticarii( 256 000) determina statul roman sa nu acorde asistenta financiara in acest caz. Din păcate, timpul de la  momentul recăderii şi până la  efectuarea transplantului este foarte scurt.

De aceea,  noi, părinţii, am hotărât să nu aşteptăm acel moment şi să vă cerem ajutorul fără de care acest copil se poate stinge…

Donatii se pot face in conturile deschise la ING Bank Romania, sucursala Tulcea str. Isacciei, nr.1 (atat online cat si la ghiseu)

• Pentru lei:         RO16INGB0000999902866100
• Pentru euro:     RO59INGB0000999902866102

Titular cont: MACAR-DENISIUC IONUT

Banca: ING Bank Romania, Sucursala Tulcea

Mai multe detalii găsești pe site-ul dianamacar.ro

Poți promova această campanie pentru ca și alții, prin intermediul tău, să afle despre situația Dianei și, poate, să ajute la rândul lor.

Ești blogger? Ai un site? Ai conexiuni în online? Atunci înseamnă că și tu poți face ceva! Credem că alocarea unui spațiu în site-ul tău pentru această campanie nu iți va afecta simțitor bugetul… Ne înșelăm? Sperăm să nu.

Mai jos ai la dispoziție o serie de bannere pe care le poți insera pe unde ai posibilitatea pentru a promova această campanie și pentru a le spune altora că și ei pot face ceva!

Toți cei care vor promova această campanie vor primi un link din prima pagina a site-ului iubesctulcea.ro, link activ până la finele anului 2012

Și pentru a le recompensa gestul celor care donează, iubesctulcea.ro va oferi un pachet de găzduire web pentru fiecare donație de minim 15 EURO într-unul din conturile deschise, dacă donatorul va dori bineînțeles. Donatorul primește pachetul de găzduire pe o perioadă de 1 an de zile, din momentul activării, dacă donează minim 15 EURO iar părinții fetiței confirmă donația. Pe scurt, orice donație mai mare de 15 EURO este recompensată cu un pachet de găzduire web. Detaliile tehnice ale contului de găzduire oferit se pot studia aici

Gândește-te că în acest moment Diana suferă în loc să se bucure de cea mai frumoasă perioadă a copilăriei ei…

Scrisoare deschisă a farmaciştilor independenţi din România  sau INDIGNAREA UNEI PROFESII

Domnilor deputaţi,

De câtva timp asistăm la transformarea uneia dintre cele mai frumoase şi mai apreciate profesii, aceea de farmacist, într-o cu totul alta, cea de “lucrător comercial”.

Una din cele mai dure lovituri primite de farmaciştii români, care se uită azi cu invidie firească la colegii lor europeni (care, în marea lor majoritate se bucură de monopolul profesiei), a fost dată odată cu oferirea posibilităţii oricărei persoane interesate să-şi deschidă farmacii. În fine, pe atunci exista măcar decenţa unei distanţe minime între farmacii. Ei bine, s-a eliminat şi această restricţie şi spatiile comerciale se împart între farmacii şi bănci, lăsând uneori, timid, locul unui second-hand între ele (mai ales că e criză).

Acum câţiva ani, pentru ca umilinţa să fie totală, s-a considerat că nu mai este necesar ca farmacistul să şi prepare medicamente, astfel că profesia a fost ciopârţită legal, şi li s-a îngăduit farmaciştilor să îşi păstreze receptura (laboratorul) numai dacă plătesc bani grei pe dotări. Primele care au renunţat, deoarece nu este rentabil să prepari medicamente, au fost farmaciile celor care nu sunt farmacişti.

Ce le-a mai rămas farmaciştilor, pentru a păstra o ultimă urmă de decenţa? Limitarea numărului de farmacii la numărul de locuitori. Deşi asistă tăcuţi si neputiincioşi la deschideri de farmacii la fiecare colt de bloc, mai au această ultimă speranţă: că nu vor cădea în ridicolul deja petrecut în ţara vecină, Ungaria, unde până nu demult erau mai multe farmacii decât farmacişti.

Zilele acestea, a ajuns din nou în discuţie la Parlament – Camera deputaţilor, liberalizarea modului de înfiinţare a farmaciilor. Motivul? Probabil că nu sunt suficiente (!!!) şi că ar trebui ca în domeniu să acţioneze strict libera concurenţă.

Farmacistul să împartă umil fluturaşi cu promoţii de Crăciun şi să aducă competiţia farmaceutică la nivelul celei din magazinele mari, să transforme medicamentul în produs promoţional şi să îl ofere în pachete de doi+unu gratis pacientului, fie că acesta are nevoie de el sau nu, să îi ofere acestuia carduri de fidelitate (la boală?). De altfel şi in prezent, renumite personalităţi publice recomandă pacientului să se îmbolnăvească sau să se pensioneze spre a primi valorosul discount, de cele mai multe ori acesta fiind doar aparent. În fond, de ce nu? Acum că farmacistul nu mai prepară medicamente, are suficient timp să facă marketing.

Aşa că, domnilor deputaţi, vă lăsăm pe dvs. să apreciaţi dacă merită să ne umiliţi pe noi, farmaciştii, să riscaţi consumul inutil de medicamente şi automedicaţia exacerbată, în numele unei aşa zise liberalizări respinse până în prezent de toate ţările din Europa. De ce acestor ţări şi Curţii Europene de Justiţie li se pare atât de firesc să îşi protejeze populaţia şi să respecte profesiile implicate în această protejare, în defavoarea unei aşa zise liberalizări? De ce împingeti populaţia spre consum de medicamente şi farmacistul afară din farmacie?

Indignaţi, ne manifestăm profundul dezacord cu privire la eliminarea oricaror restricţii în înfiinţarea de farmacii. Chiar credeţi că este cazul să devenim cu toţii lucrători comerciali? Şi dacă da, vă întrebăm: de unde aveţi garanţia ca medicamentul recomandat va este într-adevăr necesar şi că va face bine?  Chiar doriţi să fim singura ţară din Europa care, în numele competiţiei economice, renunţă fără remuşcări şi conştiinţa la orice securitate socială?

Dacă pentru dvs. nu înseamnă nimic profesia de farmacist, populaţia situează această profesie între primele cinci ca nivel de încredere. Înainte de a vota, ţineţi cont de faptul că, dacă pentru dvs. farmacia are numai aspect economic, pentru pacienţii care ne trec zilnic pragul aceasta are şi un aspect social şi comunitar extrem de important.

Şi apoi, eliminaţi orice restricţii din restul profesiilor liberale, spre a da ocazia oricui să dea sfaturi în absolut toate domeniile.

Scrisoare deschisă transmisă de farmaciştii independenţi – prin Federaţia Patronatelor Farmaceutice din România.

In urma cu aproximativ o luna am citit un articol AICI si de atunci mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa incep…
De ceva vreme ma roade un gand nebunesc si nu prea pot scapa de el. Ratiunea imi spune ca si daca il duc la materializare, rezultatul nu va avea nici un succes. Idealismul ma face sa sper ca dincolo de toata degradarea profesionala in care se balaceste lumea farmaceutica ar exista o sansa la un miliard ca proiectul meu sa aiba sustinatori.
M-am adresat primei persoane despre care stiam ca nu imi va cere bani in schimbul informatiei: mama. Asa ca dimineata, inainte sa plecam fiecare la serviciul propriu si personal, am luat-o repede:
“Ai dormit bine as’noapte?”
Mama s-a uitat cas la mine, suspectand probabil ca urmeaza vreo veste soc.
E in regula, a dormit bine…
“Stii, am nevoie sa ma ajuti si pe mine cu ceva retete…”
“Ce retete?” A crezut ca ceva colege au nevoie si nu au vreme sau nu gasesc medicamentele…
A fost nevoie de cateva minute sa o lamuresc ca de fapt eu vroiam niste magistrale pe care ea obisnuia sa le prepare in urma cu peste patruzeci de ani. Evident, a venit si intrebarea fireasca:
“Dar ce vrei sa faci cu ele?”
Am stiut ca am castigat un sustinator, ca nu va mai apuca sa isi termine cafeaua si mai ales ca ma va sustine. Altceva nici nu imi mai trebuie!
Ce vreau sa fac cu ele?
O “culegere”…
Un compediu de retete magistrale semi-uitate, pe cale sa se piarda, retete pe care putini farmacisti mai stiu sa le prepare, retete care nu trebuiesc pierdute.
Nu stiu cati farmacisti tineri vor fi interesati de acesta viitoare carte, nu stiu cati colegi vor fi dispusi sa ma sustina in aceasta munca neplatita, dar am decis totusi sa o fac inainte de a-mi lua adio de la aceasta lume.
Cred ca indiferent cat de lunga sau cat de scurta e trecerea, e de dorit sa lasam ceva bun in urma noastra. Daca eu nu am fost pana acum in stare de mai mult, cred ca macar cu atat sunt datoare. Macar pentru cei care mi-au fost mentori, macar pentru cei care si-au pus sperante in mine si nu in ultimul rand pentru toti cei care au avut incredere in mine!
De aceea am luat decizia sa pornesc proiectul asta si sa il duc la bun sfarsit.
In idealismul meu inca mai sper ca voi mai gasi printre colegi macar cativa care sa contribuie. Vreau sa va spun inca de la inceput voua, farmacisti visatori, ca este un voluntariat. Ca nu veti fi platiti, indiferent cate retete vechi veti dona. Ca tot ce veti obtine este nematerial. Doar un nume pe o coperta si o constiinta impacata. Atat!

Inscrieri?
Abtineri?

Multumesc…

Stimata redactie,
v-am urmarit si v-am citit mult timp, v-am apreciat si v-am stimat.
Recent insa am descoperit ca m-am inselat in calificativele pe care vi le-am acordat. Cu cateva articole redactate de dl. Dan Odagiu ati reusit sa stergeti ireversibil impresia excelenta pe care am avut-o despre publicatia dv.
Nu reusesc sa inteleg ce castigati improscand cu atata venin breasla farmacistilor. Ne-ati bagat pe toti in aceeasi oala, ati pus stampila cu satisfactie, tarand in noroi alaturi de uscaturi si oameni care si-au ales si practicat profesia cu demnitate. Nu contest in totalitate articolele domnului Odagiu, ceea ce vreau sa subliniez este ca domnia sa nu se documenteaza corect, amestecand merele cu perele si cu profitul. Am incercat sa postez un comentariu la articolul cu Diclofenacul si voltarenul, mai mult ca sigur ca nu va aparea, dar asta nu face decat sa imi confirme iar ca m-am grabit apreciindu-va.
Mi-am practicat cu onoare profesia si voi continua sa o fac, am scris foarte mult pe blogul personal despre farmacie, farmacisti, adevaruri si mituri, nu are sens sa mai dezbat aici, mi-e clar.
Ma asteptam la incomparabil mai mult profesionalism din partea dv. mi-ati lasat un gust amar, pentru ca ati fi putut fi extrem de usor obiectivi. Era suficient sa abordati un farmacist oarecare, acel farmacist care are o farmacie mica, intre blocuri. Cautati adevarul acolo, domnilor ziaristi, daca va intereseaza asta cu adevarat. Nu la nivel de conducere a Colegiului Farmacistilor, nu in lanturile de farmacii, ci la adevaratul farmacist, care nu urmareste imbogatirea ci pur si simplu isi practica profesia.
Un simplu “search” pe Google ar fi fost suficient.
Cu regrete,
Un obscur farmacist din Romania

Un gest gratuit

Pai ce sa mai faca? Isi deschide o farmacie. Fals! Isi deschide inca o farmacie. Cum? Uite-asa: gaseste una bucata farmacista dispusa sa-si puna diploma la bataie si face dosarul repejor. Cum-necum, farmacia se autorizeaza, dar cand sa inceapa activitatea, farmacista pleaca. Nu-i bai, gaseste alta. Asta, a doua care vine, da sa se apuce de treaba, adica pune la punct toata documentatia si tot ce se cere intr-o potica, dupa lege. Constata ca este ceva marfa cumparata de prin Metro, dar documente de intrare…pas! “Patroana, da-mi documentele, sa pun totul in regula!” “Las’ ca nu-i cazul, e treaba mea!” “Pai pana la tine, eu dau cu subsemnataul daca vine Garda” “Nu, ma suni si vin eu!”
????
Trece o luna, trec doua, trec trei…
“Doamna, vreau totusi, exemplarul meu din contractul de munca si leafa pe luna asta”
“Ce, pe banii mei imi faci tu program?”
Traducere:
Dupa trei luni farmacista in cauza, enervata de faptul ca niciodata nu isi lua banii in ziua de salariu si ca patroana nu ii restituise exemplarul cuvenit din contractul de munca, isi baga piciorusele in el protocol si ii tranteste: “Daca nu primesc leafa si contractul pana la ora 16, schimb foaia!”
Vine fuguta patroana de la 40 de km distanta si ii da salariul, plus o copie xerox a unui contract (?) pe care era trecut un sfert din salariul negociat. Normal, face clabuci la gura si intreaba ce-i aia. Plus ca nu era semnat de farmacista.
Patroana ii arunca peste umar: “Daca nu-ti convine, du-te la ITM!”
Asta ii apreciaza sfatul, pune poseta pe umar si iese pe usa fara alte comentarii, ca doar ordinul patronului se executa, nu?
La ITM are socul vietii. Nici un contract! Nici al ei, ca farmacist sef, nici ale celor 4 asistente, nici al ingrijitoarei. Firma nu figura cu nici un contract. Simplu. La fel de simplu ca si prevederea din Codul Muncii: de la 6 angajati la negru…direct dosar penal.
Apoi au inceput intrebarile:
Cum a functionat farmacia, in baza carui contract de munca pe farmacist sef, ca primului farmacist i se facuse revocarea?
Cine semnase eventualul contract trimis la Ministerul Sanatatii?( farmacista tepuita in orice caz, nu!)
In absenta ei, ca femeia nu a mai pus piciorul in potica de cand a descoperit minunea, cum a functionat farmacia, doar cu asistente si femeie de serviciu?
Cum a facut contractul cu Casa de Asigurari?
Si intrebarea finala:
Cum sa isi recupereze banii cuveniti?
Voi ce ati face?

P.S.
Cazul este real si s-a petrcut recent intr-o resedinta de judet.
Patroana nu e farmacist, a terminat cu chiu cu vai anul asta o postliceala de asistenti de farmacie.

Demult, atat de demult incat insusi Cronos a uitat, pe un tarm nestiut au poposit niste marunte fiinte umane. Ce miracole au descoperit acolo de au ramas si si-au injghebat un adapost? Cu ce daruri a fost inzestrat acel tarm de i-a tintuit pentru milenii pe urmasi?
A curs nisipul in clepsidra zeilor si oamenii s-au nascut, au trait si au murit la marginea acelor ape, lasand in urma resturi ale trecerii lor prin aceasta lume. Au curs secole pana cand despre ei si asezarea lor s-a scris in epistole de catre calatori prin lume.
“Cetate veche este la Dunare sau Istru
Cu ziduri tari: intr-insa nu-i lesne de patruns
Aegyssus a cladit-o si-i zice tot Aegyssus” ii scria Ovidius intr-o epistola prietenului sau Severus, vlastar regesc tributar Romei, slujind sub comanda lui Vitellius.

Ce comori nestiute au starnit lacomia lui Vitellius nu scrie Ovidius, dar in anul 12 IH romanul isi mana legiunile si dupa un an de grele lupte cetatea cade si tinutul de la tarmul Dunarii plange…
“Dar iata ca Vitellius, venind in jos pe Istru
Descaleca din vase si da navala in geti “
“Virtutii tale o cinste mai mare se cadea
O spune chiar si Istrul, a caruia talazuri
Le-a inrosit cu sange get chiar mana ta”.
Copil al Romei, exilat la tarmul Pontului Euxin de catre tara mama, Ovidius si-a legat sufletul si tot restul vietii de getii care l-au acceptat, l-au onorat si l-au primit printre ei. I-a onorat si i-a iubit la randu-i, punandu-si viata in joc in luptele pentru apararea cetatii cladite de Carpyus Aegyssus.
Timpul a curs implacabil mai departe peste zidurile cetatii ce a renascut sub flamurile Romei. Aegyssus a stralucit o vreme in romanitatea de la Dunarea de jos inflorind ca centru comercial si de productie. Romanii s-au retras apoi si nobila cetate a cazut prada invaziei barbare a hunilor si mai tarziu a bulgarilor.
Din nou, apele Dunarii s-au inrosit…si din nou Aegyssus a plans…
Au trecut iarasi secole lungi in care oamenii nu au incetat sa existe aici, secole lungi in care batranul meu oras nu a incetat sa fie marul discordiei pentru domnitori si capetenii de osti sau neamuri. Toti au ravnit si toti au vrut sa-l aiba, cu pretul durerii celor ce l-au cladit si aparat. Sub pamantul pe care calc zac ingropate visele celor ce au iubit orasul. E, poate, taramul cel mai zbuciumat al tarii. E chintesenta istoriei romanilor dar mai ales a spiritului romanesc. Pentru ca nicaieri in tara asta nu vei gasi mai multa armonie intre etnii, mai multa intelegere si bunatate. Poate doar Maramuresul ar fi mai molcom si mai senin…
Mircea cel Batran vegheaza si azi orasul pe care il adusese candva alaturi de tinutul Munteniei. O scurta vreme a fost cetate romaneasca, dar turcii il iau din nou in stapanire. Si inca o lacrima a curs in Dunare cand Aegyssus a devenit Hora-Tepe. Un calugar, Prado Giorgio, scrie despre numele orasului in 1595 numindu-l Tulcea, parese de la numele unui guvernator turc Tula-bey. Unii spun ca numele, turcesc la origine, ar veni de la „tul” , întindere de pământ şi „cea”, vale lungă în care se adună apele, descriind parcă poziţia pe care o ocupă oraşul.
Un prim capitol s-a incheiat pentru ca in inscrisurile vremii Aegyssus a incetat sa mai existe.
Si totusi… istoria nu se sfarseste aici. Un alt tom gros isi va deschide scoartele.
Aegussus, copil ce a invatat prea devreme insemnatatea lacrimilor e pasarea Phoenix. A izbutit pururi sa renasca, sfidand timpurile.
A curs nisipul in clepsidra zeilor si inca mai curge. Si poate… lacrimi. Si Cronos iarasi va uita si iar isi va aduce aminte ca undeva, acolo unde moare Dunarea in mare, se afla inca Aegyssus…

Later edit:

Sunt multe, prea multe de spus despre tot ce a trait de milenii acest oras. Inchei aici un episod pentru ca o prima epoca s-a incheiat.
In Aegyssus de azi este un tulcean inimos. Un tanar care chiar iubeste orasul. Va las sa il descoperiti singuri si sa il apreciati cum se cuvine. Poate il si sprijiniti…
Multumesc, domnule Liviu Hariton pentru ceea ce faceti si pentru suport!

Haladuiam pe internet aiurea si am gasit un forum al carui nume nu il voi da.Concept bun, intentii bune. Un personaj notoriu membru, tematica abordata variata. Ce are deosebit forumul asta? Nimic. Am disecat, evident, sectiunea “Sanatate”, ca de! nu m-am putut abtine. Am gasit pe acolo o colega farmacista si un medic, unicii in domeniu sa sustina o discutie la temele date. In rest…sfaturile teribil de competente, sustinute prin postarea bibliografiilor ce au stat la baza elevatelor studii ale doamnei casnice, ale domnului agent imobiliar sau dumnezeu mai stie ce ofiter…
Ceea ce depaseste puterea mea de a intelege este faptul ca ai tupeul sa te contrazici in opinii medicale cu un om care isi castiga painea din practicarea zilnica a medicinei. Cred ca asta e una din bolile genetice ale romanului. Sa vanda castraveti gradinarului. Mi s-a intamplat de multe ori sa am o parere diferita de a unui medic, pentru ca m-am confruntat cu ei prin natura profesiei. Parere asupra medicamentelor alese de acesta, asupra modului si dozelor, dar nicidecum asupra bolii. Acolo sunt pe alaturi, el e specialistul, a lui e raspunderea.(daca mai exista asa ceva, poate doar in constiinta unora!)
Cum mi-as putea permite sa afirm ca pacientul meu nu sufera de miocardita ci de ulcer? In baza a ce? A faptului ca pacientul acuza epigastralgii? Ca se poate gresi din partea medicului, e drept. Dar pentru numele lui Dumnezeu, in cel mai rau caz sugereaza-i discret pacientului sa mai ceara si parerea altui medic, nu te apuca sa te dai cunoscator doar pentru ca ai citit tu ceva pe infailibilul internet!
E trist si nociv faptul ca ne aruncam specialistii.
E letal ce facem noi toti, ca natie. Ne credem polivalenti pentru ca ni s-a indus decenii la rand ideea ca putem fi “multilateral dezvoltati”. Sau – la naiba!- poate avem asta inscris in codul genetic!
Cert e ca semidoctul a devenit majoritar in populatia actuala a Romaniei. Toti dam sfaturi competente oriunde si oricui e dispus sa caste gura la prostiile debitate in scopul de a-l face pe ascultator sa exclame (macar in sinea lui) “mama, ce destept e asta!”
Si totusi, ce mi-a venit sa scriu despre acest forum daca nu e cu nimic diferit de miile de astfel de forumuri de pe internet? Pentru ca e un bun exemplu despre cum o initiativa buna poate degenera. O ideologie care ar trebui sa fie caracteristica genetica ajunge sa decada in derizoriu. Recunosc ca m-a atras initial sloganul “Consumati produse romanesti”. Sunt nationalista, e drept, desi marea majoritate rad de mine si imi spun ca nu am motiv.
Buna sau rea, e tara in care m-am nascut. Niciodata nu mi-a fost rusine ca sunt roman. Tara asta a dat mari valori lumii intregi. Progresul lumii se datoreaza intr-un procent considerabil si romanilor. Dar imi este rusine de ce am ajuns ca natie. Ca tara. O societate fara repere morale, o societate in care non-valorile sunt unicii parametri la care se raporteaza succesul individului, o societate creata de NOI. Asteptam miracole divine profetite de semidocti in timp ce copii nostri adolescenti se extaziaza cand pentru prima data la 17 ani citesc pe internet legenda mesterului Manole, asteptam un al doilea Isus care sa ne schimbe viata, eventual sa ne mareasca lefurile si sa ne parcheze cate o limuzina in fata casei, asteptam … CE?
Ne revoltam pe forumuri si pe bloguri ca am ajuns unde am ajuns. Si cam atat. Nu avem puterea nici unul din marea masa sa privim lucrurile asa cum sunt in realitate. Cat timp totul ramane la stadiul de vorbe pe blogul asta de doi bani e egal cu zero.
Adevarul e ca nu facem nimic…

Povesteam deunazi cu cineva despre firmele din tarisoara noastra.Discutia a pornit de fapt de la o situatie concreta cu care personajul in cauza s-a confruntat la munca si ulterior discutia a deraiat la peisajul firmelor hai sa le zicem mari mijlocii de pe plaiurile mioritice…
Omul nostru s-a angajat si el ca tot crestinul care nu asteapta sa il intretina statul, la o firma ca agent de vanzari. Tanar, fara obligatii de familie ca e burlac, ceva experienta buna in vanzari, ma rog, cert e ca firma X, ce se tine mare pe piata vopselurilor, lavabilelor si altor asemenea chestii l-a vrut. I-au pus in brate cheile depozitului, cheile masinii si … la treaba, baiete!
Toate bune si frumoase pana aici. El are depozitul in grija, el gestioneaza marfa, el o factureaza, tot el o incarca si tot el o vinde. Adica e un fel de 2 in 1. Ba nu, e un 3 in 1: gestionar/facturist/om de serviciu/agent de vanzari/delever… Deci mai mult de 3 in 1…Hai sa zicem treaca-mearga si asta…specific patronului roman, angajezi unul si il pui sa faca munca a “n” pe un singur salariu…
Ilar si tragic e insa sa ii pretinzi sa vina zilnic la serviciu cu pantalon de stofa la dunga si camasa in conditiile in care conduce nu un autoturism ci o duba si tarnoteste de la masina la client galetile de lavabil si bidoanele de amorsa…
Imaginea omului era lamentabila si oricata bunavointa as fi avut fata de el, pentru ca il cunosteam bine si stiam ca nu era genul toparlan, am avut o stare emetica brusca vazandu-l.Pentru ca in mintea mea de dinozaur din alta epoca, pantalonul ala nu pusca deloc cu cele doua galeti a cate 23 kile pe care le ducea de la duba la magazin…
Colac peste pupaza, in timp ce isi facea treaba pe la un client din marginea judetului respectiv, se trezeste batut pe umar de un tip tras la blugi si cu o agenda in brate. Seful mare, venit in control pe zona. Amicul meu ia situatia ca atare si isi vede de treaba, in definitiv el era acolo ca sa vanda, iar seful ca sa controleze. In treacat fie spus, e genul care nu da doi bani pe functii si titluri…
Toata saptamana seful i-a stat pe cap. Asta iarasi nu ar fi fost nimic daca nu i-ar fi stricat crestinului programul si relatia cu clientii. De ce?
Pentru ca a doua zi, “Don Director” l-a insotit pe traseu, intrand in fiecare magazin din ruta. OK pana aici. Dar cand intri in ograda unui om, bunul simt elementar te obliga sa dai “buna ziua” si sa te prezinti. Marele “Don” a sarit peste etapa asta, varandu-se direct in spatele tejghelei proprietarului de magazin, spre marea stupoare a acestuia. De ce? Ca sa ii verifice stocul de lavabil!!! Si sa insiste ca patronul sa cumpere inca ceva marfa, desi nu se vanduse nimic din aprovizionarea precedenta. Data fiind si tinuta vestimentara a marelui stab ( blugi mulati pe coapse si tricou mulat pe niste pectorali cam atarnanzi, data fiind varsta de aproximativ 50 de anisori), e lesne de inteles reactia omului. Eu, personal, vazandu-l astfel imbracat, l-am suspectat ca a sterpelit hainele fiului adolescent…
As fi vrut sa il intreb cum e cu tinuta aia obligatorie, dar nu avea sens. Omul era profund patruns de importanta propriei persoane si prea ocupat sa intocmeasca rapoarte despre ceea ce a numit el incompetenta de a vinde a agentului din judetul X!
Ulterior am aflat ca e prieten cu patronul…
Si nu pot sa nu ma intreb ce om teafar la mansarda ar da unui asemenea specimen o astfel de functie de pe mana?
Eu, in mod sigur, nu…

“Acum doi ani o delegatie neprevazuta m-a aruncat catre Sibiu. Nu voi mai descrie drumul pana acolo pentru ca nu a fost unul unul de placere ci unul de necesitate, parcurs noaptea. Am ajuns dimineata la prima ora si mi-am finalizat treaba undeva catre ora 15, intr-un mod nesperat de rapid (“transpirase” vestea controlului, oamenii erau pregatiti cu toate ca la carte) asa ca m-am grabit sa-mi sun prietenul, un fost coleg de facultate cu care am pastrat legatura. Eram lihnit de foame si in momentul acela singurul meu gand era la mancare. Amicul meu era pe stand-by si stiind ca devin nervos la foame, m-a parcat in primul restaurant de langa noi. Gallery. Cum cele 100 si… de kile ale mele se topeau de subnutritie nu am avut ochi sa privesc restaurantul. Am ales un piept de pui la gratar, sincer nici nu mai stiu cum se numeste felul respectiv, dar avea un sos delicios cu usturoi si smantana, prin care se inecasera ceva fructe, habar nu mai am, cert e ca avea o savoare minunata, onctuos – duceag – usturoiat care mi-a calmat pe loc nervii. Abia dupa ce stomacul meu a incetat sa mai zbiere am putut constata ca nimerisem intr-un local bun. Curat, dichisit, servire destul de rapida (poate ma insel, mie mi s-a parut o eternitate fiecare minut asteptat! ), atmosfera placuta. Il recomand, in mod sigur se gateste bine si nu te vei scarpina dupa ce mananci!

Catre ora patru, dupa un pic de vin si vreo cinci cafele, am pornit agale spre Piata Mare, inima Sibiului. Desi Sibiul a fost atestat documentar abia la 1411, el exista ca centru comercial cu un secol inainte. Piata Mare devine centru oficial al cetatii abia dupa 1500, purtand numele, secole la rand, de Grosser Platz. Era centrul adunarilor publice de tot felul si a nelipsitelor executii. Tot prin acea perioada analele vremii consemneaza existenta unei fantani in Piata Mare si Stalpul infamiei. Doua secole mai tarziu, in piata este amplasata “cusca nebunilor”, in care erau incarcerati toata ziua si supusi oprobiului public cei care noaptea dadeau de lucru garzilor, tulburand somnul linistit al sibienilor…

La jumatatea secolului XX batrana fantana a fost demolata si reconstruita abia in 2005, cand piata a fost repavata cu granit.

Jur imprejurul pietei stau straja zidurile batrane ale Muzeului Brukenthal, Casei Albastre, Casei Haller, Primariei… Si de peste tot, de sus, te privesc “ochii orasului”, acele lucarne ovoidale de pe acoperisurile rosii, cu coama intotdeauna paralela cu zidurile.

Din Grosser Platz pasii te poarta firesc, fara sa iti dai seama, prin gangul boltit al Bisericii Catolice, in Piata Mica. Am strabatut-o grabit, manat de teama ca nu voi mai putea atinge obiectivul meu numarul unu, Muzeul Farmaciei. Amplasat intr-o casa cladita pe la jumatatea sec. XVI, muzeul “traieste” cu fantoma fostei farmacii “La Ursul negru”, care a functionat de la 1600, vreme de aproape jumatate de secol. Poate ca entuziasmul meu este prea mare, caci farmacist fiind vad cu alti ochi acele minuni decat turistul obisnuit, poate ca dimpotriva, cinic cum sunt, vreau sa va provoc, nu voi povesti nimic despre comorile dintre acele ziduri. Va spun doar atat: odata ce ai pasit pragul, ai pasit printr-un portal care te arunca inapoi in timp. Si cat vei sta intre acele ziduri, printre anticele mojare si refrigerente sau distilatoare, timpul insusi nu va mai fi decat un simplu cuvant. Acolo nu exista timp! Secundele ingheata pentru ca esti aruncat intr-o alta lume. Nu realizezi ca pentru toti cei care forfotesc pe afara, orele curg normal. Atat de normal si implacabil incat finalul periplului meu prin muzeu s-a produs in momentul in care marele Brukenthal isi inchidea usile.

Nu am cuvinte sa imi exprim dezamagirea. Mi-am inecat amarul in ciocolateria care isi raspandea aromele spre trecatori si am pornit spre Podul Minciunilor. Nu cred ca este cineva care sa fi trecut prin Sibiu si sa nu fi aflat despre Podul Minciunilor, atat de incetosat de legende! Etimologia pare a fi legata de momentul construirii sale. Initial, inainte de 1770, sincer nu stiu cand, podul a fost facut din lemn si nu avea piloni. Era un pod “ciung”, numit “podul culcat” si era primul de soiul asta in Sibiu. Unii spun ca de aici i s-ar trage numele, cum ca in saseste la “culcat ” spui “lungen… nu stiu cum” (rog cunoscatorii sa ma corecteze! ). Aceiasi spun ca si “minciuna” se spune la fel, deci numele podului ar fi un simplu joc de cuvinte.

Nevoia de spectacol amestecat cu o oarecare doza de cruzime a sibienilor de altadata (sa ne amintim ca organizau executii publice) a creat o alta legenda pentru numele acesta atat de celebru: cum ca negutatorii care isi inselau clientii erau aruncati de garzile orasului de pe pod, cu capul in jos.

Altii spun ca aparenta fragila a podului (la momentul respectiv din lemn) ii facea pe oameni sa creada ca daca spui o minciuna in timp ce il traversezi, podul se va prabusi.

Cea mai tanara legenda gaseste insa originea numelui in cea mai frecventa minciuna a omului: cuplurile de indragostiti alegeau ca loc de plimbare romanta si fierbinti juraminte de iubire acest pod. Juraminte de cele mai multe ori uitate… Tot aici se spune ca ar fi fost tarate de par miresele care nu erau neprihanite in noaptea nuntii. Si evident, aruncate in cap de pe pod…

Dar indiferent cate povesti ar pluti in jurul sau, Podul Minciunilor este o capodopera in sine, purtand cu noblete rangul de primul pod de fonta din Romania, pentru ca la aproape o suta de ani de la momentul construirii sale din lemn, a fost recladit integral din fonta, asa cum il vedem si azi, purtand in balustrade blazonul Sibiului.

Inima Sibiului e plina de cladiri seculare. Celebrele turnuri de aparare ale vechii cetati, turnuri grijite veacuri la randul de bresle, biserici, catedrale, atat de multe si atat de putine ore!

Mi-am promis sa revin si nu singur ci cu prietenii si echipa mea, pentru ca atatea frumuseti vazute de unul singur sunt oarecum gri…

Si voi mai reveni cu Muzeul Satului si cu…

Destul! Mergeti in Sibiu!”